Hanul Solacoglu

În câtiva ani, Calea Moşilor 134 devine un peisaj abject, în care singura prezenţă stingheră este casa. Puţin probabil ca fraţii Solacoglu să fi intenţionat astfel referitor la “binala cu de toate comodităţile” care urma să fie hanul. Însă, fie el bordel, groapă de gunoi, cimitir de animale şi ocazional, locuinţă, nu se poate plânge nimeni că hanul este lipsit de activitate.

Şi totuşi, dacă pot fi ignorate mormanele de gunoi şi damfurile neomeneşti, sub toată mizeria, de orice natură ar fi ea, zidurile peticite sunt ale unui monument. Proprietate privată sau a statului sau a nimănui…nicio diferenţă.

Ar fi de prisos să fie căutaţi vinovaţii pentru a fi trimişi la colţ. Indiferenţa nu trece cu două aspirine. Cel mult, se educă, însă, câteodată, prea târziu.